Raport 2010 – raport final
Studiul s-a dezvoltat de-a lungul a două axe complementare:
- Sesizarea raportului complex dintre cultură şi dimensiunea fizică a regenerării oraşelor
- Importanţa acordată spaţiilor verzi in regenerarea urbană şi reconversia clădirilor
A. Sesizarea raportului complex dintre cultură şi dimensiunea fizică a regenerării oraşelor
Deplasarea în timp a semnificaţiei regenerării urbane de la simpla renovare şi reabilitare a echipamentelor şi zonelor urbane decăzute, spre „restructurarea formei urbane, reînnoirea bazei economice a oraşelor, a imaginii sale, prin căutarea mixtităţiii şi echităţi sociale, prin participarea locuitorilor şi integrarea lor socioprofesională într-un context multifuncţional, relevă dimensiunea strategică a regenerării urbane. Ea reprezintă astăzi modul de producţie a oraşului, în care teritoriile devin suportul experimentelor şi punerii în operă a unor strategii devenite necesare.
Condiţiile urbanistice s-au modificat şi ele pe parcursul ultimelor 2-3 decenii, producându-se schimbări de scară ale oraşelor europene. Tendinţa a fost şi este aceea de fragmentare a teritoriului. Zone noi cu densitate relativă scăzută, au apărut la marginea oraşelor drept spaţii capabile să ofere siguranţă locuitorilor şi o calitate mai bună a vieţii. Consecinţa a fost apariţia unor axe noi de comunicaţie şi centre comerciale importante. Din punct de vedere al mediului, o astfel de creştere nu este compatibilă cu principiile dezvoltării durabile, pentru că presupune un consum de apă sporit, energie şi nu în ultimul rând terenul pe care o astfel de creştere îl implică. Creşterea spaţială atrage după sine probleme sociologice din ce în ce mai complexe. Impactul negativ, se manifestă în abandonare străzii, dispariţia interacţiunii fizice şi sociale cotidiene. Din punct de vedere al protecţiei mediului, oraşul dispersat induce degradarea solului natural şi limitarea biodiversităţii.
A1.Cultura, instrument al politicilor urbane
Cultura este unul dintre acei termeni al cărui înţeles cuprinde un spectru foarte larg de activităţi. Cuvântul semnifică diferit în funcţie de contextele naţionale, şi de limbă. Pe scurt însă, se poate vorbi de două direcţii principale pe care le desemnează cultura. Prima se referă la caracteristicile unei societăţi, comunităţi, fiind legată de anumite activităţi umane: tradiţia, limba, religia etc. Cea de a doua semnificaţie este mai restrânsă şi priveşte activităţile şi producţiile artistice: artele vizuale, arta spectacolului, literatura, patrimoniul construit, activităţile media, cinematograful etc. Cultura, legat de regenerarea urbană, se referă la cel de al doilea palier de semnificaţii. În acest sens, în deceniul nouă ea a fost identificată şi definită în cadrul Comisiei Europene, drept unul dintre acele domenii care pot genera valoare. Mai mult decât atât creativitatea a fost recunoscută drept o dimensiune capabilă să stimuleze celelalte sectoare ale economiei. Creativitatea ameliorează sensibil calitatea bunurilor şi serviciilor, generând competiţie în mediul economic.
Cultura este consumată în diferite moduri: în direct sau prin intermediul diferitelor canale media. Cultura trăită în direct-cea tradiţională - presupune de pildă, participarea indivizilor la un spectacol, vizitarea unei expoziţii de obiecte culturale etc. În cazul arhitecturii, receptarea directă implică descoperirea concretă a oraşelor şi construcţiilor sale. În acelaşi timp, o parte importantă a consumului cultural ţine de mijloacele media: presa scrisă, televiziunea, radioul, internet-ul etc.
Producţia culturală intervine în multe domenii ale societăţii, începând cu activităţile artistice profesionale cele subvenţionate şi terminând cu marile trusturi media. Atunci când producţiile culturale se fac de manieră profesională în cadrul unei organizaţii, este vorba despre aşa numitele „industrii creative”. Acestea au căpătat o importanţă tot mai mare în ansamblul economiilor post-industriale moderne bazate pe cunoaştere. Industriile creative sunt „vehicule ai identităţii culturale şi pot stimula diversitatea culturală”.1
Industriile creative s-au dovedit a avea un rol important în procesele de regenerare urbană. Ele se referă la:
- artă, artizanat şi patrimoniu cultural
- arhitectură, design, modă,
- industriile media şi de loisir,
- serviciile creative din cadrul întreprinderilor
A2.Muzeul între imaginea de marcă şi impactul economic-social
În centrul preocupărilor pentru stimularea economică a oraşelor - în deceniile declinului industrial - a stat ideea realizării de muzee de artă pentru a stimula şi a atrage turiştii din toate colţurile lumii. După o perioadă de declin, muzeele cunosc o perioadă de transformări profunde în perioada anilor 1960-1970 (Balle, 2004), muzeele ajungând să fie implicate în cadrul unor programe ample de regenerare urbană. În zonele marcate de peisaje distruse de industrie, cu o imagine neatrăgătoare, cultura sau mai precis muzeele, sunt parte a strategiilor de politică urbană.
Începând cu anii‚’80, are loc la nivelul oraşelor europene o instrumentalizare progresivă a instituţiei muzeale, în cadrul unor programe ample de regenerare urbană iniţiate de puterea publică. Anii ‘80 au fost identificaţi, în special în Franţa, ca fiind „deceniul cultural”, reprezentând o etapă importantă în istoria muzeului în secolul XX. A fost perioada în care au avut loc schimbări esenţiale în cadrul politicilor culturale ale ţărilor şi dezvoltări spectaculoase de proiecte inovatoare, reabilitări sau extinderi ale muzeelor.
A3.Reabilitare şi conversie
Expansiunea contemporană a muzeelor a favorizat un fenomen inedit, acela de extindere progresivă a noţiunii de patrimoniu, care nu de mult timp s-a extins şi înglobează în categoria de « monument istoric » şi edificiile industriale, comerciale, sportive etc. Valorizarea economică şi turistică a acestui patrimoniu a încurajat o serie de actori să reconvertească aceste situri dezafectate în instituţii culturale. Interesul acestui gen de operaţiuni este de a instaura un dialog între vocaţia iniţială a locului şi noua sa utilizare. În calitate de cadru de expunere aceste construcţii reabilitate şi convertite oferă un avantaj remarcabil, acela al contrastul estetic vizavi de obiectele expuse, care amplifică încărcătura poetică.
Construcţiile industriale sunt în special convertite pentru instalaţiile muzeelor de artă contemporană. Gigantismul unor astfel de propuneri artistice reclamă spaţii vaste pe care uzinele abandonate le pot pune la dispoziţie.
Există însă o atenţionare clară pe care acest studiu o relevă, anume, diferenţa clară între impactul urbanistic şi cel economic social. Studiile relevă insuficienţa abordării regenerării urbane doar prin crearea muzeelor şi a echipamentelor culturale în general. De aceea o abordare critică şi o diagnoză precisă în cazul acestor intervenţii este imperios necesară.
A4.Limitele culturii patrimoniale ca vector de regenerare urbană
Un efect secundar nedorit pe care îl are arta şi patrimoniul în domeniul regenerării urbane în general este fenomenul de gentrificare în cartierele în care au loc intervenţiile. Studiul a relevat că în majoritatea covârşitoare a cazurilor regenerarea urbană, inclusiv cea care implică arta şi patrimoniul, duc la gentrificare. Este importantă găsirea unor metode de stimulare a populaţiei originare de a rămâne să locuiască în continuare în zonele supuse renovării urbane, cu scopul de a încuraja mixitatea socială, care se pare că este benefică atât pentru oraş cât şi pentru societate în general. Aşadar este de preferat păstrarea ţesăturii sociale iniţiale prin crearea unor facilităţi economice, educative şi de sănătate.
În al treilea rând, orice efort şi politică de regenerare trebuie să se inspire din contextul local şi din particularităţile culturale respective. Soluţiile de import, care pot fi o sursă utilă de inspiraţie, nu reprezintă o soluţie pe termen lung. Nu este suficientă crearea unui spaţiu curat şi ordonat pentru a-i asigura frecventarea de către locuitori. Riscul fiind acela de a crea un spaţiu generic fără suflet şi pe care îl poţi întâlni oriunde, care nu spune nimic despre identitatea locului, a regiunii, a istoriei şi a practicilor sociale.
B. Importanţa acordată spaţiilor verzi in regenerarea urbană şi reconversia clădirilor
Evoluţia domeniului imobiliar (a construcţiilor) şi a activităţilor economice şi sociale, a avut un impact negativ asupra numărului şi calităţii zonelor verzi cu consecinţe îngrijorătoare la nivelul calităţii vieţii si a stării de sănătate a populaţiei urbane.
Studiul a depistat că atât la nivel internaţional cât şi european/naţional există prevederi legate de suprafaţa spaţiului verde necesar pe cap de locuitor (minim 9 mp/locuitor, optim 50 mp/locuitor – cf OMS; UE – minim 26 mp/locuitor). În Romania, cei 18 mp de spaţiu verde/locuitor sunt insuficienţi, în acest sens fiind adoptata OUG nr 59/2007 privind instituirea Programului National de îmbunătăţire a calităţii mediului prin realizarea de spaţii verzi în localităţi.
Soluţiile de înverzire au constituit o preocupare importantă a analizei. Astfel s-au constat următoarele soluţii posibile de compensare a diminuării spaţiilor verzi:
- Înverzirea complementara, prin înierbarea liniilor de tramvai si a zonelor dintre cele doua sensuri acolo unde acest lucru este posibil (ex: B-dul Timișoara in Bucureşti; cartierul Ozana, parte din linia tramvaiului ecologic numărul 1 din Nisa, Franţa s.a.).
- Înţelegerea şi promovarea conceptului de green technology prin amenajarea de spatii verzi verticale, terase înverzite, vegetaţii sălbatice constituie o varianta moderna de multiplicare a suprafeţelor ocupate cu vegetaţie.
- Greenroof technology cu beneficii ecologice, economice, estetice si psihologice incontestabile (absorbţia CO2-ului şi reducerea efectului de insulă de căldura urbana,reducerea temperaturii aerului ambiental, filtrarea aerului, reducerea strălucirii orbitoare a luminii solare, absorbţia si filtrarea metalelor grele etc.)
- Grădinile verticale (‘vertical garden’) reprezintă o alta sursa moderna de sporire a spatiilor verzi in interiorul oraşelor. Pereţii clădirilor pot fi acoperiţi de vegetaţie atât la interiorul cat si la exteriorul acestora asigurând astfel un decor impresionant si totodată avantajele ecologice ale unei astfel de soluţii tehnologice. Plantele pot fi fără sistem de susţinere sau acoperitoare de ziduri (liane); de asemenea unele construcţii necesită amenajări speciale pentru susţinerea si configurarea plantelor intr-un anumit design. Asigurarea apei se face prin inundare dinspre partea superioara ori printr-un sistem de picurare cu furtune sau prezenta unui mulci care retine apa cu uşurinţă.
Concluzii
Criza economică actuală aflându-se încă în faza de debut, este dificil de comensurat durata şi impactul acesteia pe termen lung. Ceea ce nu poate fi însă contestat este schimbarea majoră la nivel global. Există în acelaşi timp o oportunitate în ceea ce priveşte regenerarea urbană. Deoarece o perioadă cu buget limitat mai înseamnă însă şi direcţionarea investiţiilor pe domenii esenţiale, cu mijloace aflate la îndemână.
Astăzi, în lumea întreagă se practică refuncţionalizarea clădirilor industriale, multe dintre ele devenind centre culturale, iar prin înglobarea în circuitul cotidian al oraşelor a zonelor industriale părăsite, se obţine o integrare armonioasă a acestor clădiri abandonate în ţesutul urban. Procesul reintegrării siturilor industriale în oraş se aseamănă cu realizarea muzeelor în aer liber. Aceste clădiri sunt restaurate şi refuncţionalizate, iar curţile lor, care până atunci poate că erau doar nişte spaţii reziduale, rămânând deschise accesului public, devin veritabile spaţii publice destinate expunerii şi manifestării artelor. Aceste operaţiuni de arhitectură şi urbanism pot să fie factori importanţi care să contribuie la regenerarea oraşului şi la îmbogăţirea, sau în unele cazuri, la apariţia, traseelor culturale.
Natura generoasă a spaţiilor industriale şi lipsa compartimentărilor stricte permit soluţii de schimbare a funcţiunii foarte diferite, precum comerţ, industrie, locuinţe, birouri, cultură, muzee, divertisment. În societăţile postindustriale, timpul alocat divertismentului şi învăţării a crescut, iar multe dintre fabricile dezafectate au devenit centre culturale, muzee, sau monumente de arhitectură, ce nu permit schimbarea funcţiunii, dar care sunt păstrate datorită valorii lor educaţionale. Restaurarea şi modernizarea clădirilor nu este doar o problemă economică sau funcţională, ci în acelaşi timp o problemă de istorie a clădirii, a oraşului, a contextului.