Siturile cu potenţial de regenerare urbană – un instrument de dezvoltare urbană şi culturală
Majoritatea oraşelor mari din România, se confruntă astăzi cu disfuncţii majore la nivel de mediu construit, ca urmare a unor procese de transformare cu caracter radical (cu efecte şi asupra ţesutului urban tradiţional valoros) suferite de ţesutul urban în perioada anterioară anului 1990.
Pe fondul problematicilor legate de mediu şi societate, a ritmului accelerat al dezvoltării imobiliare, a standardelor de excelenţă Europene şi a direcţiilor de dezvoltare prezente la nivel mondial, se impune teoretizarea şi instrumentare mecanismelor care contribuie la dezvoltarea durabilă a aşezărilor umane în România.
Siturile cu potenţial de regenerare urbană pot fi împărţite în două mari categorii, ambele categorii prezentând potenţial cultural nevalorificat în cadrul procesul de dezvoltare urbană de după anii ‘90:
- Situri post-industriale - zone „maro”
- Situri post-comunism - zone „gri”
Conversia clădirilor implică o abordare complexă a proiectelor, în spiritul regenerării urbane, concept de actualitate orientat către identificarea şi prezervarea valorilor comunitare, cu intervenţii inteligente asupra mediului construit existent, ca premiză a perenităţii şi identităţii urbane. Conceptul asigură convergenţa factorilor (de tip economic, social, cultural şi nu în ultimul rând, politic) în relaţie cu specificul local al dinamicii aşezărilor umane şi a formei urbane, funcţie de resursele disponibile şi riscurile asociate dezvoltării. Conversia se orientează pe două direcţii: renovarea unei structuri existente, vechi sau noi, cu un grad de valoare estetică şi istorică, sau de reper la nivel urban, şi conversia funcţională a acestei structuri prin remodelarea spaţiului interior şi exterior (recompartimentări, extinderi, etc.). Conversia clădirilor apare ca un demers integrator pentru recuperarea acelor obiecte şi spaţii părăsite, dar care prezintă potenţial de a fi transformate în centre de interes, care să contribuie la revitalizarea şi regenerarea urbană.
Procesul re-integrării în ţesutul urban modern al spaţiilor reziduale ale oraşelor se aseamănă cu realizarea unor muzee în aer liber, ce sunt deschise accesului public, devenind astfel veritabile spaţii publice destinate expunerii artei. Aceste operaţiuni de arhitectură şi urbanism pot să fie factori importanţi care să contribuie la regenerarea oraşului şi la îmbogăţirea (sau în unele cazuri, la apariţia) traseelor culturale.