english homepage
UAUIM→Evenimente→Al șaptelea Atelier Româno-Hispano-Italian
Evenimente UAUIM

Despre Țara Hațegului, în comunitate

29 iulie 2012

Codina Dușoiu

„Departe de a fi un lux pentru societate în ansamblu, utilizarea patrimoniului este un izvor de resurse pentru economii.” — Declarația de la Amsterdam 1975

Dacă cineva m-ar întreba care este ilustrarea vie a noțiunii de palimpsest, l-aș invita fără rezerve să viziteze Țara Hațegului. Mai rar se poate întâlni un loc comparabil, unde straturile istorice, edificabile și vii, se suprapun și se păstrează într-un mod atât de complex și fascinant: vestigii dacice, cetăți ale cuceririi romane, biserici vechi din piatră ce înglobează durabilele urme de piatră ale cuceritorilor, biserici de lemn continuatoare ale unei credințe arhaice, aproape ancestrale, cetăți medievale pe așezăminte a căror epocă nu se mai știe. Am avut șansa de a descoperi toate acestea și de a medita asupra lor în cadrul celui de-Al Șaptelea Atelier de Arhitectură Româno-Hispano-Italian[1], organizat la Sarmisegetuza și CSAV[2] Dealu Frumos în iulie 2012. Atelierul s-a desfășurat pe mai multe axe: cunoașterea (o excursie de studii pe un traseu ambițios a asigurat interacțiunea directă a participanților cu variate categorii de obiective arhitecturale, istorice și de artă); investigarea (întâlnirea nemediată cu realitățile locului, dar și cu specialiști ai zonei și ai domeniilor de interferență) și comunicarea (dialogul între culturi latine dezvoltate în spații geografice distincte generând valoroase soluții și luări de poziție).

Provocați de vechimea și identitatea patrimoniului locului, studenții participanți s-au organizat în echipe de lucru și au generat, sub îndrumarea profesorilor lor, idei pentru viitor - un viitor al trecutului și un viitor prin trecut. Fiecare echipă s-a axat pe o anumită problematică, aplecându-se fie asupra ruinelor dacice și romane, fie asupra circuitelor de vizitare care să includă și componentele naturale (Geopark, rezervație de zimbri), fie asupra patrimoniului de arhitectură populară, remarcabil prin autenticitatea materialelor și tehnicilor de construcție, dar și a modului de viață arhaic. S-a constatat insuficienta punere în valoare a siturilor istorice de primă importanță (patrimoniu UNESCO) și mai ales a ruinelor cetăților dacice, dar și a bisericilor din piatră care încorporează fragmente dacice și romane. O primă constatare formulată s-a referit la necesitatea protecției ruinelor cetăților dacice (Sarmisegetuza Regia, Blidaru, Costești, Piatra Roșie) prin structuri de acoperire gândite în mod reversibil, care să controleze efectul intemperiilor, însoririi excesive, căderilor de teren, factorilor biologici etc., ca și necesitatea determinării unor trasee de vizitare marcate prin alei, pasarele, platforme, pentru a limita accesul direct maselor de turiști la zidăria și pavajele autentice, dar și a facilita accesul către zonele de vizitat. S-a constatat deasemenea insuficienta semnalizare a siturilor arheologice și lipsa unei promovări turistice și culturale coerente și de calitate. Pentru toate acestea participanții la cel de-Al Șaptelea Atelier de Arhitectură Româno-Hispano-Italian au produs idei, proiecte, dezbateri.

Pentru cealaltă componentă de studiat: patrimoniul popular și etnografic, la sugestia profesorului Dan Grigorescu, paleontolog, specialist al zonei, s-a ales ca studiu de caz satul Clopotiva, din vecinătatea Sarmisegetuzei romane. S-au descoperit aici case de lemn, realizate în tehnici tradiționale, asemănătoare cu cele de la Muzeul Satului...cu deosebirea că acestea sunt locuite de oameni care, în mod miraculos, au reușit până acum să refuze termopanul, BCA-ul și tabla ondulată roșie. Caracteristicile construcțiilor de aici, denumite după formula arhitectului spaniol Fernando Chueca invarianți, au fost evidențiate la nivel de morfologie arhitecturală și detalii constructive. Participanții au mai propus soluții de adaptare a acestui tip de case, cu beneficiile inerente conformării lor bioclimatice și folosirii unor materiale naturale, la standardele locuirii actuale, fără a face rabat de la gândirea lor de bază, și cu păstrarea elementelor valoroase. Ei au imaginat o Clopotivă plină de viață, cu oameni harnici și frumoși care locuiesc demn în case care îndrăznesc să îmbine confortul modern cu eleganța, și în care strălucesc ochii visători și albaștri ai unor femei superbe de toate vârstele, care au conservat în fizionomia lor trăsăturile dacice lăsate întru nemurire de meșterul din Damasc pe columna traiană.

Note:

[1] Atelierele Româno-Spaniole de Arhitectură au început în 2006, ca parteneriat între Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu și Școala Tehnică Superioară de la Madrid, desfășurându-se apoi anual în România și Spania. În 2012 a participat pentru prima dată în cadrul acestora o universiate italiană - Universitatea Federico II din Napoli.

[2] Centrul de Studii pentru Arhitectură Vernaculară, gestionat de UAUIM

Câteva puncte de vedere ale participanților:

Echipa I formată din studenții: Silvia Batres, Maria Garcia, Mihai Mohan, Elena Vadillo, Andra Velicu (ETSAM/UAUIM):

Studiul nostru a avut la bază o serie de observații legate de moștenirea existentă și încearcă înainte de toate să o pună în valoare, prin conștientizarea a ceea ce avem în posesie.  Arhitectura vernaculară trebuie prezervată, în primul rând, pentru că reprezintă baza pe care s-a dezvoltat arhitectura cultă și stimulează permanent dezvoltarea arhitecturii culte. 

În Țara Hațegului pare a lipsi o abordare de ansamblu, transpusă într-un traseu turistic cu caracter unitar, majoritatea proiectelor realizate în acest sens promovând punctual cetăți și castele medievale ori cetăți dacice. Considerăm necesară coroborarea eforturilor în realizarea câtorva trasee turistice extinse sau restrânse, în vederea transmiterii mai eficiente a infomației. În sprijinul materializării acestui obiectiv, am analizat situația existentă, am identificat necesitățile ansamblurilor supuse studiului și am încercat să găsim elementele care să confere caracter unitar întregului parcurs. 

În urma lecturii ținutului Țării Hațegului propunem cinci trasee turistice, dintre care patru restrânse – cetăți dacice și romane, biserici de piatră, castele și cetăți medievale, biserici de lemn și unul extins care include obiective din toate cele patru categorii menționate anterior. 

În general, cetățile fiind amplasate pe platforma cea mai înaltă a dealului, pot fi observate într-o perspectivă monumentală de la baza acestuia.

În ciuda valorii de monument și a caracterului lor de reper geografic, identificăm o serie de probleme proprii construcțiilor supuse studiului. Este necesară mai întâi implementarea urgentă a unor măsuri de protecție a ruinelor, apoi conservarea, și în cele din urmă o strategie de restaurare complexă și susținută. 

stud.arh. Andra Velicu

Echipa II formată din studenții: Elena Marilena Popa, Andreea-Alexandra Frățiman, Alina-Gabriela Catrina, Andreas Beneitez Dominguez, Alváro Bonet López (UAUIM/ETSAM)

Prin studiul efectuat, am urmărit analiza arhitecturii tradiționale din zonă (satul Clopotiva – studiu de caz) și evidențierea elementelor arhitecturale pozitive și negative, în scopul obținerii unor direcții de urmărit pentru următoarele intervenții. Astfel, am analizat zona plecând de la o perspectivă generală până la detalii, atingând mai multe puncte: localizare, limite, tipologii arhitecturale, spiritul locului, caracteristicile unei așezări tipice, volumetrie și dispunere interioară, goluri și accese, acoperire, detalii constructive, decorații, materiale.

Contribuția arhitecturii tradiționale la locuirea contemporană

prezentarea proiectului echipei III italo-române de la Università Federico II din Napoli și UAUIM (profesori: Agostino Bossi și Ludovico Fusco; doctoranzi: Cristiana Barone, Paolo Cecere, Alessia Oliviero, Giusi Randazzo, Bruna Sigillo; arhitectă: Otilia Călin, studenți arhitecți: Corina Anghelescu, Oana Codru, Alexandra Crăciun, Gabriela Cristea, Alexandra Diaconu, Bianca Diaconu, Simona Dinescu)

Traducere din limba italiană de Codina Dușoiu.

Confruntarea cu arhitectura românească oferă o prețioasă ocazie de reflecție asupra construirii calitative a spațiului și pentru a orienta proiectul contemporan către re-evaluarea efectivă a valorilor constitutive ale arhitecturii. În orice context geografico-cultural locuința țărănească oferă mărturie despre materializarea unei experiențe de a construi sedimentate de secole și formate pe baza unui raport conștient cu pământul și cu ambientul natural. Caracterul arhaic al acestor edificii, prin intermediul manifestării unui mod primitiv de a răspunde exigențelor habitatului, revelează prin aceasta imanența principiilor fondatoare ale locuirii umane. Arhaicitatea este semnul unei relații profunde cu ceea ce se află dintotdeauna la originea edificării umane. Adjectivul arhaic conține în sine cuvântul arché, care în greaca veche și în limbajul primilor filosofi încarnează principiul viu care operează în interiorul realității și care o desemnează conform unei anume ordini. Arhitectura, înțeleasă ca și cunoaștere și aplicare a principiilor ce prezidează edificarea, exprimă și ea o legătură constitutivă cu ceea ce stă la originea lumii construite, o relație originară cu acei archai care conferă un logos spațiului și conformează opera ca pe un kosmos, adică asemenea unui tot ordonat după o regulă recognoscibilă. Expresia forței arhaice care emană din locuințele rurale din Transilvania este așadar semnul intrinsecii constituiri arhitectonice care o caracterizează. Înrădăcinarea în cultura locuirii a unor tipologii, forme și tehnici, constituirea unei tradiții capabile să împrumute un teritoriu și să formeze un peisaj, probează știința profundă a artei de a construi de-a lungul unor generații de meșteri anonimi, capacitatea lor de a utiliza în mod optim resursele prezente în mediul lor și de a le exulta valoarea prin intermediul edificării. Este mărturia unei civilizații care merită protejată nu doar ca memorie a trecutului, ci și ca resursă pentru proiectul contemporan. În general, arhaicul are în sine capacitatea de a exprima în mod frust, dar pregnant, esența însăși a fenomenului, confruntarea cu arhaicul, retrimitere către o realitate a începutului, care este întotdeauna fecundă. La fel și opera unor artiști precum Constantin Brâncuși, care constituie una dintre cele mai înalte expresii ale culturii secolului XX, lasă recognoscibilă acea forță expresivă ce derivă din artefactele unor epoci apuse. Coloana sa din Târgu Jiu, aidoma coloanelor dorice ale Parthenonului, obeliscurilor sau civilizației aksumite, ne arată într-o formă inedită principiul universal al acestui artefact uman. Cine ar vrea să imagineze o nouă imagine a coloanei sau să revoluționeze însăși ideea de coloană, va fi obligat să plece de la acestea, să se confrunte cu arché pe care acestea îl incorporează. În confruntarea cu arhaicul principiul nu poate fi însă preluat prin imitare: a se mișca în această direcție înseamnă a se expune la kitsch. Principiul trebuie căutat în studiul elementelor generatoare și în interpretarea operei în sens radical.

Transferând aceste considerații în orizontul proiectului de arhitectură, confruntarea cu arhaicitatea tradiției constructive transilvane se poate revela extrem de prolifică. Din aceasta se naște mai întâi de toate totala permisivitate a locuinței de a primi în sine natura. Artefactul constructiv, prin modul său de a se diferenția de elementele ambientului natural, nu pretinde să le excludă, ci le integrează ca resurse în conformarea spațiului destinat locuirii. Se afirmă în aceste edificii principiul coform căruia cu cât casa este mai predispusă interacțiunii cu natura, cu atât ea se deschide mai mult să primească omul și lumea sa. Această vocație originară a locuinței tradiționale este chiar aceea care o face capabilă să dureze și să se perpetueze. Este vorba despre o atitudine care se poate defini ca oikologică. Este acea atitudine pe care proiectul trebuie să o adopte când este chemat să interpreteze pre-existența consemnată de către tradiție, pentru a o face aptă de a răspunde cerințelor locuirii contemporane. Aceasta înseamnă a valoriza acele caracteristici esențiale și fondatoare ale spațiului locuinței umane și ale oricărei construcții conformate pentru a primi omul, natura și universul. Casa oikologică are grijă de pământul pe care este așezată, dialoghează cu arborii, cu iarba, cu lumina, cu apa. Respectă anotimpurile, caracteristicile mediului în care se situează; este constituită în așa fel încât raportul cu frigul, cu căldura, cu ploaia să nu fie de închidere defensivă sau de extrovertire, ci de acceptare și integrare pozitivă. Nu dorește să omologheze în mod artificial situațiile climatice, ambientale și antropologico-culturale, ci le recunoaște ca pe o resursă pentru individ și pentru comunitate. Este conformarea însăți a spațiului cea care face ca raportul cu natura, cu lumina și cu vietățile să nu fie niciodată traumatizant. Relația între manufactură și ambient este mai degrabă de alianță și solidaritate. Casa bine construită nu este un adăpost, ci locul unde omul, în afara câștigării bunăstării sale fizice, încearcă deasemenea să își ridice mintea și spiritul, să investigheze lumea, să contemple frumusețea. Arhitectura tradițională a acestei regiuni a României vorbește un limbaj care nu dorește să fie interpretat într-o cheie de anticariat: aceasta ar fi o mortificare a potențialului ei, care își așteaptă dezvoltarea tocmai pentru a promova o modalitate de locuire care se proiectează până departe în viitor. Prin principiile prin care sunt intim alcătuite, aceste edificii svin în fața ochilor noștri ca opere paradigmatice a unei concepții de a construi care astăzi este masacrată de insignele dezvoltării durabile, ale culturii ecologiste sau ale altor denumiri sugestive, elaborate în ultimele decenii mai mult din rațiuni ideologico-propagandistice decât dintr-o efectivă voință de a revedea critic sistemul folosirii destructive a resurselor, alimentat de criteriul profitului economic. În realitate tocmai aceste clădiri, care depozitează o antică oikosofie, depun mărturie de faptul că arhitectura, atunci când este expresia unor principii autentice ale construirii, este deja în sine garanția unui raport echilibrat cu mediul încojurător. Nu plecând de la un concept abstract de dezvoltare durabilă proiectul se învecinează cu aceste artefacte; dina contra, prin studiul și înțelegerea valorilor oikologice pe care acest patrimoniu le poartă trebuie regândit un raport de tutelă reciprocă între artefact și natură. Din ce în ce mai adesea, în spatele lozincii dezvoltării durabile se găsește voința unor grupuri politico-economice de a supune logicii profitului teritorii și resurse care pentru diferite rațiuni istorice s-au salvat în mod miraculos din procesul de cucerire economică și de omologare culturală. Noi suntem cei care putem și trebuie să extragem din arhitectura tradițională o lecție a calității spațiului edificat. Nu cu cuvinte magice se poate valoriza un patrimoniu de opere, de știință și cunoștințe constituite de-a lungul secolelor și care cere înainte de toate să fie studiat pentru ceea ce el exprimă în sine. A utiliza categoria sustenabilității în cazul arhitecturii tradiționale riscă să rămână profund reductiv. Este vorba, în fapt, de un model teoretic elaborat într-un context cultural care este cel al modernității capitaliste care e închisă în conceptul supraviețuirii sale și, în acest scop, se dedică fabricării unor strategii totalitare de apropiere economico-culturală, după cum totalitar este modul său de aservire a terenului. Inteligența proiectuală, atunci când i se cere să intervină pe aceste preexistențe, mai mult decât să plece de la modele preconstituite de sustenabilitate, trebuie să se dedice ascultării rațiunilor profunde care au permis acestor forme de locuire să sfideze secolele contemplând, în însuși modul lor de a fi, exigențele omului și legile naturii. Arhaicul, așadar, tocmai prin învecinarea sa cu rădăcinile generative, poate revela interpretului orizonturi inedite și poate solicita proiectului să întreprindă demersuri alternative celor impuse de sistemul economic al profitului și logicii consumiste sau, și mai rău, retoricii omologante a ecologismului.

Ipoteza proiectuală, prefigurată sintetic de lucrul în echipă având ca subiect o intervenție pe o casă țărănească din satul Clopotiva, încearcă să propună o metodologie și alegeri coerente în contextul analizei enunțate anterior. Este o propunere elaborată în contextul unui seminar de studii asupra arhitecturii tradiționale din Transilvania, ca fruct al colaborării dintre Facultatea de Arhitectură și Filosofie a Universității Federico II din Napoli și Facultății de Arhitectură a UAUIM din București.

Atelierele de vară Româno-Spaniole: