Dâmboviță, apă grea… discuții interdisciplinare și transtemporale

Publicat 29 iunie 2021, actualizat 15 aprilie 2022
15 aprilie 2022

În 2021 s-a desfășurat, sub egida Academiei de Științe Tehnice a României și în parteneriat cu Centrul de Studii Arhitecturale și Urbane al UAUIM, simpozionul Dâmboviță, apă grea. Rezultatul acestei manifestări științifice este volumul de față, publicat în Editura AGIR (și disponibil în librăria acestei edituri).

Volumul - ca și simpozionul - beneficiază de contribuția unor mari personalități române din domeniul urbanismului, ingineriei și arhitecturii.

Dambovita apa grea - extras.pdf

29 iunie 2021

Online, miercuri 30 iunie 2021, ora 11:00

Centrul de Studii Arhitecturale și Urbane al UAUIM și Academia de Științe Tehnce a României organizează sesiunea de comunicări Dâmboviță, apă grea… discuții interdisciplinare și transtemporale.

Introducere

Despre Dâmbovița, Gh.Crutzescu scria, prin 1943:

„Biata noastră gârlă! […] Cât au necăjit-o oamenii! Au pângărit-o. Toate necurățeniile orașului îi soseau prin gârlița care se năștea în balta din Târgul Cucului și căreia i se spunea „apa spurcată”. Au furat-o. Boierii de pe maluri o abăteau prin curțile lor, ca să ude grădina.

Au siluit-o; schimbându-i albia, închizând- în râpele de azi după socoteala d-lui Boisguérin, antreprenor francez. […] Ba au vrut să o facă și navigabilă. Îmi amintesc, pe la 1900, două vaporașe împotmolite în gârlă, în fața Facultății de Medicină. Erau vaporașe în toată regula, unul roșu, altul albastru, cu roți și cu coș, cum se cuvine, și late cât albia râului. Mă gândeam că niciodată nu s-ar fi putut încrucișa, dacă ar fi mers. Dar vaporașele, vai, nu puteau să meargă.

Cine le băgase în noroiul gârlei și ce s-or fi făcut?…

Și de curând au acoperit-o, trudita noastră Dâmboviță. Și bietul râuleț, în care s-a oglindit Curtea Veche și Curtea Arsă și Curtea Brâncoveanului și atâtea și atâtea alaiuri domnești, va rămâne, de acum pentru totdeauna, un canal colector."

… Și totuși…

Ceea ce era un „canal colector” pentru marele cronicar al Bucureștilor a fost o realizare inginerească de excepție, în anii ’30 ai secolului trecut: o veritabilă dală urbană care, în anul 1936, a legat Piața Națiunilor Unite de Bulevardul Dimitrie Cantemir și Splaiul Unirii, prin căi de circulații rutiere, pietonale și spații verzi.

Ce s-a mai întâmplat cu Dâmbovița din perioada interbelică și până în zilele noastre (mai) știm: sistematizarea urbană din anii ’80, a inclus și râul care, în continuare, a fost tratat mai degrabă ca un canal decât ca un reper urbanistic. Din nou, apelul la Crutzescu arată că dintotdeauna apa care traversează orașul a fost ignorată:

„Hotărât lucru, mai bine să nu ne gândim la Sena și cum se oglindește într-însa Luvrul și Notre-Dame; nici la Tamisa care adăpostește, în ceață, corăbiile lumii , nici la Tibrul, care râde sub soare la poalele castelului San Angelo, nici la Neva, plimbându-și sloiurile de-a lungul Amiralității”.

Dacă regularizarea și amenajarea Dâmboviței s-au făcut – ca lucrări inginerești – în anii ’80, relația acesteia cu Orașul este încă ruptă, în ciuda faptului că propuneri au existat și în acei ani și mai de curând.

Încercări timide și punctuale de a „umaniza” aspectul dur de canal de beton (care și este, de fapt) în care curge Dâmbovița și măsuri locale s-au luat însă disparat și necoordonat.

Propunerea de a iniția și genera discuții interdisciplinare (arhitecți, ingineri, urbaniști, peisagiști) și – într-un fel – trans-temporale (prin prezentarea unor propuneri mai mult sau mai puțin uitate) ar putea duce la concretizarea unor principii de intervenție și sensibilizarea atât a opiniei publice cât și a factorilor decidenți.

Program

Deschidere

Emil Barbu Popescu (CSAU-UAUIM și ASTR)

Ce a fost…

Ce este și ce poate fi